Un an fără tine, autor Nina de Pass

Un an fără tine / Nina de Pass ; trad. din lb. engl. și note de Pavel Cazacu . – București : Corint Books, 2020 . – 350 p.

Viața, prin scările urcate sau coborâte în timpul parcurgerii drumului său și prin piedicile și rănile obținute, oferă lecții tuturor elevilor. Destul de mulți dintre aceștia nu însușesc repede sau bine temele și astfel mai cad încă de câteva ori pentru a percepe sensul lecțiilor, efective fiind și metodele practicate de respectivul profesor. Unul din mesajele temelor constă în abandonarea trecutului pentru înaintarea spre viitor, acțiunile prezentului fiind intermediul  înaintării date. Nina de Pass, autoarea romanului „Un an fără tine”, prin gândurile, sentimentele și faptele eroinei principale, Cara, și a noilor săi colegi – Ren, Fred și Hector, doritori să-i devină și noi prieteni, dovedește capacitatea omului de a merge mai departe, dar cu condiția existenței dorinței de înaintare. Lipsa acesteia e o piedică cu căderi dureroase, un rezultat fiind stoparea.

            Odată ajunsă la o școală internat, Cara e întâmpinată de Ren și Fred, care îi prezintă școala dată în general, ea urmând să stea cu Ren și în aceiași cameră. Depresia în care se află e în deplină creștere iar Hector, băiatul cunoscut odată cu Ren și Fred, vrea să afle povestea ei, pe când ea, aflată în deplină tăcere, nu povestește nimic nimănui. Eforturile lui Ren de a se apropia de Cara rămân fără rezultat, ea continuând să fie izolată. Ajunge a vedea marea diferență dintre cea care este acum (tăcută, tristă, cu remușcări, complexe) și cea care a fost anterior (mândră, în centrul atenției, considerându-se mai presus de orcine etc.). Văzându-și imaginea trecută în noile colege Joy și Hannah, simte dezgust. Totul s-a schimbat împotriva sa odată ce a fost internată în spital, când niciunul din așa-zișii prieteni nu o vizita. Se vede ca o piedică și în fața prieteniei dintre Ren și Fred, cel din urmă simțindu-se ignorat de către cei doi amici de când a venit ea. El găsește și un motiv să plece din compania lor de fiecare dată când aici este ea. Cu toate că Cara încearcă să-l convingă pe Fred că nu e vinovată de răcirea relațiilor dintre ei, el susține contrariul, văzând-o ca persoană care profită de Ren și Hector și astfel nu poate avea încredere în ea, lipsindu-i și sinceritatea. Tot de la Fred află că aceasta este o Școală Fără Speranță și aici sunt cei rătăciți. Devine clar de ce mama ei a insistat ca ea să vină în acest loc, unde e o „ultimă soluție pentru cazurile lipsite de speranță”. Își anunță mama că nu mai vrea să stea aici, dar se simte evitată și de ea. Aceasta este însă doar o senzație, fapt de care încearcă să o convingă Ren și Hector. Lumea ireală pe care ea o vede în aceste împrejurări este, de fapt, lumea din care a venit ea spre una normală.

            Redat este felul în care colegii află de accidentul prin care a trecut Cara, urmat de moartea prietenei Georgina și adânca ei rană care a adus-o în această școală. Chiar dacă ea susține că nu se va uita nimic și va durea mereu, Hector încearcă să o convingă că după această tragedie viața ei și-a schimbat direcția dar nu s-a terminat. Cara vede totul invers și nu-i place că Hector îi cunoaște trecutul, susținând și faptul că nu ea poartă vina celor petrecute. Gândind astfel, doar ea este cea care-și distruge viața.

            Ren încearcă să afle de la Cara ce se întâmplă, dar nu-i reușește, motivele permanent fiind diverse. Astfel are loc respingerea. O anumită atitudine se vede față de Hector atunci când acesta este dat dispărut iar ei trei sunt rugați să-l caute. Odată găsit, ea încearcă să-l oprească. Îi reușește, cu toate că Hector vrea să plece acasă.  Motivele nedorinței sale de a rămâne țin de familie și problemele din cadrul ei, însuși tatăl său interzicându-i să vină. Cara îi propune să vină la tatăl ei acasă, care, fiind plecat demult din familie, nu a vorbit mult timp cu ea. Astfel are loc revederea dintre tată și fiică. Fiind aici, prin întâmplările ce au loc, Cara află cine este tatăl lui Hector, fratele și sora sa, starea gravă a mamei și sinuciderea fratelui Santiago. În așa mod se înțelege de ce Fred este ținut de către Hector la distanță – nu vrea ca el să-l înlocuiască pe Santiago, așa cum Cara nu o înlocuiește pe Georgina cu Ren.

            Revenită la școală și întâmpinată de Ren, Cara înțelege că face să o primească în viața sa. O apropiere are loc și între ea și Hector, el fiind intermediul prin care Ren află trecutul ei. Cu toate că aceștea încearcă să o readucă la viață, Cara le respinge acțiunile, gândind că dacă nu va mai suferi din cauza pierderii prietenei, atunci îi va accepta moartea și așa se va considera și mai vinovată de ceea ce a fost. Drept rezultat, începe să-l urască pe Hector și interpretează totul în sens negativ. În așa mod își adâncește rana și nu permite nici altora să o vindece. Însă văzându-i mereu alături pe Ren, Fred și Hector, Cara nu mai vrea să plece din școala dată, nefiind sigură că va mai avea așa prieteni.

            Contrar este gestul lui Hector, care vrea să mențină o anumită distanță între el și Cara. Aceasta, în ciuda faptului că nu vrea, acceptă. Ren și Fred încearcă să o convingă că Hector ține mult la ea odată ce i-a povestit multe lucruri din viața sa. Acest fapt este confirmat și de exprimarea de către acesta a sentimentelor sale, anterior nedorind-o ca simplă prietenă. Astfel și se explică distanțarea pe care el a făcut-o. Însă lipsa ei i-a dovedit neputința sa fără ea. Cara îi răspunde prin aceleași sentimente și înțelege că va reuși dacă nu va permite trecutului să-i preseze prezentul, cu atât mai mult că unele lucruri coincid, dar nu în totalitate. Privind la oamenii din trecutul și prezentul său, percepe cât de mult aceștia îi pot condiționa viitorul, totul depinzând de nivelul în care ea le permite faptul dat. Astfel, acceptă trecutul dar nu-l lasă să influențeze ceea ce va urma, faptul dat fiindu-le permis oamenilor din prezent prin primirea lor în viața ei. Rezultă că, pentru a simți actualul, el trebuie acceptat, făcând parte din el. În așa mod și se asigură și existența viitorului.

Cartea face parte din concursul de lectură BĂTĂLIA CĂRȚILOR, categoria adolescenți.

Vă invităm la lectură!

Biblioteca de pe Lună de Francesc Miralle

Biblioteca de pe Lună / Francesc Miralles ; trad. din span. de Tudora Șandru Mehedinți și Lavinia Similaru . – București : Humanitas fiction, 2020 . – 262 p.

Puterea cuvântului nu de puține ori a fost simțită de om, el fiind cel care-l rostește și ascultă. Sensul acestuia redă conținutul gândului și imaginea sentimentului. Cuvintele pot fi rostite și de tăcere, fapte, imagini etc., fiind necesare rațiunea și simțul pentru a le auzi și înțelege. Cartea este posesorul cuvintelor înțelese și simțite prin citire, una din rezultatele respectivei lecturări fiind auzirea și ascultarea cuvintelor zise de propriul sine. O confirmare a acestui fapt face Francesc Miralles în cartea „Biblioteca de pe Lună” în care perfect se vede schimbarea imaginii aceleiași persoane în fața sa și a altora prin citirea diferitor cărți și perceperea sensului cuvintelor citite.

Romanul este compus din trei părți și începe cu o scrisoare scrisă de Moira lui Verne, eroul principal, care, fiind student și dorind singur să se întrețină, se angajează ca persoană care ghicește în cărți. Moira îi descrie lucrul pe care-l face pe Lună, în ce constă dificultatea de acolo, dezamăgirea și cum se simte ea și alți oameni. Iubind-o mult și simțindu-i lipsa, Verne își trage lui însuși cărțile și vede figura Lunii. Psihologul Lily, colegă de serviciu, nu-și ascunde dorința ca între ea și Verne să fie relații intime și întreprinde diverse acțiuni pentru atingerea acestui țel. Fără rezultat. Devotamentul acestuia este văzut deja de către așa-zisul psiholog ca homosexualism și sensibilitate exagerată, dovadă a necunoașterii dragostei de către Lily. Verne ajunge să ceară ajuntorul Moirei ca să plece de pe Pământ pentru a lucra alături de ea în Exovillage, pe Lună. Căutând fericirea pe Pământ încă de când s-a născut, el nu vede dificilă viața pe Lună. Ajunge să fie ridicat în funcție datorită faptului că transmite căldură umană și nu speranțe false, că mulți oameni doresc să vorbească anume cu el, acum umanizarea devenind misiunea sa principală. Lumea deja e prea robotizată. Verne nu vede faptul dat ca o promovare, cauza fiind singurătatea sa. Cu toate că Moira îi redă viața de acolo ca destul de dificilă, cu câtă dificultate execută lucrul, care sunt cauzele acestei dificultăți și că, în comparație cu Luna, Pământul oferă practic totul, Verne nu acceptă faptul dat. Gândul său precum că „poate există frumusețe pe lumea asta, dar ne place să ne tăvălim în urâțenie, în mizerie și vulgaritate”, îl face să-și vadă viața ca trăind pentru nimic și dorind la nebunie să fie alături de persoana iubită, indiferent de împrejurări și regulamente. Dându-și demisia, îi reușește într-un final să plece pe Lună, dominat de același gând și sentiment.

În partea a doua a romanului redat este oribilul prin care trece Verne în drumul său spre Lună. Însă a rezistat prin puterea aceluiași sentiment. Moira nu-l întâmpină, nefiind anunțată de faptul că el vine aici. Apar primele dezamăgiri din cauza mai multor fapte. Pe lângă condițiile stricte ale noii vieți, cuțit în inimă devin cuvintele și acțiunea Moirei privind începerea unei noi relații cu Marcelo din cauza stresului și panicii permanente. În aspectele fiziologice, psihologice și sociale din ghidul de supraviețuire pe Lună se evidențiază efectele negative ale acestei vieți și lucru în așa condiții și ce ar trebui să facă omul pentru a nu mai suferi din cauza lor. Stresul, depresia și vulgaritatea sunt unele dintre acestea. Cu toate că Marcelo își cere iertare de la Verne din cauza situației date, el doar aparent îl iartă. Imaginea sa devine însă diferită atunci când Verne vede nivelul cunoștințelor pe care acesta îl posedă. Și altruismul de care dă dovadă când îl lasă cu Moira, având ambii ce să-și vorbească, are efectul său pozitiv în formarea imaginii sale în fața celor care aud și înțeleg cuvintele acțiunii. Rămânând ambii, el înțelege că o va iubi mereu și cu toate că ea a dorit o relație intimă, el a preferat să nu-l dezamăgească pe Marcelo.

Se redă emoția lui Verne atunci când, dus în biblioteca de acolo, pentru prima dată ține în mâini o carte, vede hârtie și citește ce este scris pe ea, faptul dat fiind interzis pe Pământ. Se simte extraordinar, luând cărțile din sarcofagul metalic, ștergându-le și punându-le pe rafturi. Are senzația că ține în mâini „o colecție de opere spirituale”, fiind contopit și de o „beție bibliofilă”. Are obligația de a se ocupa de Biblioteca de pe Lună, cu atât mai mult că aici legile de pe Terra nu funcționează privind bibliotecile și cărțile. Deja nu mai dorește să se întoarcă pe Pământ.

În a treia parte a cărții se redă curiozitatea sa care l-a făcu să iasă și pe suprafața Lunii. Nu vede nimic periculos, ci creații artistice ale unor oameni. Intrând într-o structură stranie, o voce de om îi zice că demult îl așteaptă. Se dovedește a fi Kumar, un bărbat căruia i-a tras cărțile acolo jos. Aici este deja izolat de toți din cauza că nu mai are ce citi. E considerat ca fiind mort. Prin acțiunile sale Kumar demonstrează că banii, oricât de mulți nu ar fi, nu pot dărui fericirea în esență, ci doar aparent.

Și Moira vede cum arată o carte, încercând să-i înțeleagă și mirosul. În viziunea lui Verne, aceasta miroase a timp.

Dacă pe Pământ nu, atunci aici Lily a reușit să-l prindă pe Verne în cursa sa intimă, venind cu milionarul ei bătrân doar pentru acest fapt. Beția lui a ajutat-o să-și atingă obiectivul.

Și Marcelo pleacă de pe Lună odată ce nu a mai rezistat condițiilor de aici. Verne se gândește deja la o relație cu Moira, cu toate cu Kumar îi zise că dacă va ajunge să posede libertatea oferită de conștiința cosmică, nu va avea nevoie nici de carte, nici de omul pe care-l iubește.

Din oamenii ajunși pe Lună dispare Rilo Marshall iar Verne ajută poliția să-l găsească și, prin ideile sale, să se stabilească cauza morții lui. Cartea e sursa părerilor și argumentelor pe care le posedă. În urma acestei morți orașul lunar înaintează spre închidere. Kumar decide să rămână pe Lună până la sfârșitul vieții, ca milionar asigurându-și tot necesarul. Văzând dragostea dintre cei doi, el le propune să plece pe Pământ pentru a întemeia o familie. Cartea însă îl face pe Verne să rămână aici în compania ei, iar pe Moira – să renunțe la viața de pe Pământ de dragul lui Verne și să citească alături de el. Astfel, cartea are imaginea vieții gândurilor și sentimentelor celui care o citește, cel din urmă fiind, la rândul său, condiția vieții ei.

Cartea face parte din concursul de lectură BĂTĂLIA CĂRȚILOR anul 2022, secțiunea adolescenți.

Vă invităm la lectură!

Istoria albinelor de Maja Lunde

Istoria albinelor / Maja Lunde ; trad. din norvegiană de Sanda Tomescu Baciu . – 
București : Humanitas Fiction, 2019 . – 379 p.

Din multitudinea felurilor de acțiuni pe care le face omul, numărul celor negative este considerabil. Unul din rezultatele acestora este autodistrugerea în urma rănilor foarte dureroase făcute naturii. O redare a celei din urmă cu unele răni sângerânde este făcută de către Maja Lunde în cartea „Istoria albinelor”, în care, prin descrierea stării de lucruri în secole diferite a apiculturii și mentalității celor care o practică, se poate face comparație între ceea ce a fost și ceea ce este, urmând să se petreacă ceea ce va fi. În acest roman, anii expuși spre comparație sunt 1852, 2007 și 2098, eroii acțiunilor fiind William, George și Tao. Fiecare în parte își redă viața în compania muncii și a propriului sine, prin ceea ce face, gândește și simte.

Romanul se începe cu Tao aflată în timpul orelor de lucru – polenizarea fiecărei flori din copac, lucru specific anului 2098. Locul acțiunii este Sicuan, China. Continuarea e făcută de către William în Hertfordshire, Anglia, anul 1852, prin descrierea situației sale de bolnav și a specificului copiilor săi. Redarea propriului copil se face și de către George în Ohio, SUA, anul 2007, fiul Tom acum fiind văzut altul odată cu continuarea studiilor. Comparația omului din secole diferite se poate face prin descrierea făcută de către Tao copiilor veniți în livadă pentru a lucra, astfel având o copilărie scurtă și puține studii. Fiul Wei-Wen vrea să fie făcut excepție de către soțul Kuan, prin atitudinea pe care o are față de el. Descrisă este viața din acel timp – populația săracă din SUA și Europa și cum China face față problemelor. Tao redă și interesul pe care îl are față de cărțile despre albine, apărut odată cu imposibilitatea continuării studiilor din cauza problemelor financiare.

Aceiași atitudine față de cărți o are și William, însă cărți necitite în lipsa timpului din cauza apariției comerțului și familiei. O consecință este și neconsacrarea propriului sine studiului științelor naturii. Însă cea care citește este fiica Charlotte, o acțiune pe care el o vede fără sens, numai din cauza că ea este fată, o mentalitate specifică acelor timpuri.

Interesat față de carte este și Tom, însă nu față de apicultură, ci față de plăcerea de a scrie, fapt văzut fără viitor de către George.

Lipsit de interes este Edmund, fiul lui William, comportamentul și acțiunile sale fiind total opuse celor ale lui Charlotte și Tom.

Misterele evenimentelor apar odată cu dispariția lui Wei-Wen în timpul unei zile libere a mamei. Găsit este de către Kuan, însă în stare inconștientă. Răspunsuri la întrebări nu sunt nici când fiul se află în spital. Neînțelesul se extinde, cu atât mai mult că Wei-Wen a fost dus la Beijing pentru un studiu mai profund asupra cazului său, fiind ținut în viață pe cale artificială.

Dezamăgirea este redată pe deplin în carte prin gândurile pe care le are William atunci când înțelege cine a devenit fiul Edmund. Un nimeni. Ignorat însă de către autoare nu este nici entuziasmul, cauza acestuia fiind Charlotte, care demonstrează rațiune prin cea ce gândește în domeniul apiculturii și cum își argumentează opiniile în domeniu. Toată atenția îi este îndreptată spre tată.

Starea de lucruri e inversă în cazul lui George, el fiind cel care dorește atenția fiului, dar nu o are. Ajunge până la stadiul de a-l impune pe Teo să vină de la facultate pentru câteva zile, în scopul obținerii lucrului alăturat și, drept urmare, a trezirii interesului acestuia față de albine. Însă nu apare nici un rezultat. Pe când Charlotte e cea care din propria inițiativă lucrează alături de tată și face diverse calcule în domeniu. Atitudinea dată se vrea și din partea lui Edmund, însă cu comportamentul său și lipsa de opinii el continuă să fie doar o aparență.

Romanul continuă cu căutarea pe care o face Tao în timpul nopții, pe șesul unde a dispărut fiul, pentru a se convinge de lipsa acestuia. Odată convinsă, pleacă deja la Beijing, având același țel. Urmează descrierea pe care o face orașului, cum găsește un hotel „degradat și pustiu, dar ieftin”, ca și hrana dintr-un restaurant, și cum Wei-Wen nu este găsit în niciun spital din oraș, doar o multitudine de bătrâni neîngrijiți, într-un spital părăsit și aflat în degradare.

O deformare a stării de lucruri are loc în cazul lui George : stupurile în mare parte sunt găsite goale și stricate, el crezând că albinele le-au părăsit. Redate îi sunt gândurile și cum el însuși încearcă să-și amelioreze situația și rezultatele modeste.

Cele din urmă lipsesc total în cazul mamei aflate în căutare. Ea începe să fie urmărită în oraș de oameni pentru care hrana a devenit un vis irealizabil. Frumos este gestul pe care Tao îl face, dând tot puținul pe care-l are celor care nu-l au deloc. Astfel, biscuiții ajung a fi o cauză a luptei între oamenii care au urmărit-o, pe când banii – doar hârtie lipsită de valoare odată ce nu sunt produse. Ajungând într-o încăpere părăsită, redate îi sunt gândurile și gesturile disperate. Drept rezultat, găsește o bibliotecă în care caută informații privind reacția organismului ca în cazul fiului. Interesantă este concluzia la care ajunge și în ce mod explică situația creată.

LaWilliam continuă disperarea cauzată de fiu, pe când Charlotte evoluează în propriile opinii privind felul stupurilor și noul mod de a lucra cu albinele. Entuziasmul în domeniu, menținut de fiică, îl face să organizeze o prezentare a „stupului standart Savage” în fața diferitor oameni interesați în domeniu, un obiectiv fiind și trezirea interesului lui Edmund. Interesant este faptul că noul stup descoperit de William a fost descoperit anterior de către Lorenzo Langstroth, în roman redată fiind coincidența de date privind studiile făcute de doi oameni diferiți și necunoscuți reciproc. Și starea de depresie este ameliorată de către Charlotte, abia acum William văzând personalitatea fiicei sale.

Autoarea oferă diverse informații referitoare la albine prin ceea ce citește Tao în cărțile de la bibliotecă, astfel cititorul obținând date în domeniu din mai multe unghiuri. Redat este modul în care mama aflată în căutare îl găsește pe Wei-Wen, în ce situație și care este cauza.

Între timp, disperatul George revede pe peretele din casa sa datele și aspectul stupului standart ale lui William Savage, cunoscute doar lui și trimise din generație în generație. Depresia îl face să rupă toate hârtiile lăsate de strămoși, precum și stupurile care au mai rămas și albinele din ele, contrar faptului că i s-a propus să se filmeze într-o emisiune despre sindromul colapsului coloniilor de albine.

Disperată este și Tao odată ce fiul nu mai este cel care a fost, ci doar un cineva pentru care nimeni și nimic acum nu mai contează. Interesantă este cauza calificării sale drept simbol pentru societate iar a mamei – cea care a înțeles contextul și s-a pus la dispoziția acesteia. Tot ea e cea care citește și cartea „Apicultorul orb”, scrisă de Thomas Savage.

Odată cu trecerea timpului, Charlotte devine și cea care are grijă de William, precum și de copilul lui Edmund, el fiind plecat în niciunde. De atenția sa continuă să se bucure și albinele. O atenție ce renaște în anul 2098 prin Tao, care, prin informațiile oferite de fiul lui George în cartea citită, renovează acțiunile în domeniu. Descrie astfel noile stupuri care se fac pentru a extinde locul albinelor și nu pentru a le domestici, așa cum credea T. Savage că este posibil. Fiul său ajunge să fie „imaginea timpurilor noi”, lipsit fiind total de cel din trecut (din cauza acelorași albini, de altfel), iar speranța devine sentimentul care leagă oamenii într-un tot întreg.

Cartea face parte din concursul de lectură Bătălia cărților 2022, recomandată adolescenților. O găsiți la filialele Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, mai multe detalii despre disponibilitatea ei găsiți aici: https://opac.hasdeu.md/cgi-bin/koha/opac-detail.pl?biblionumber=351820&viewallitems=1

Vă invităm la lectură!

Actorul anonim de Aurelian Silvestru

Actorul anonim : (roman) / Aurelian Silvestru ; cop. : Romeo Schițco . – Chișinău : Tocono, 2021 . – 258 p.

Deseori omul, pentru a simți și aprecia bunătatea, trebuie să simtă amarul răutății, așa cum întunericul este o condiție a existenței luminii. Contradicția gândului și sentimentului din om îl redă pe acesta ca cel care este : un tot întreg rezultat în urma îmbinării infernului cu paradisul sau a separării acestora. Cartea „Actorul anonim” este o confirmare a celor spuse, autorul Aurelian Silvestru pe alocuri perfect combinând simplitatea acțiunii cu dificultatea cuvântului sau dificultatea acțiunii cu simplitatea cuvântului.

Romanul dat posedă mai multe personaje principale. Acestea își redau acțiunile, sentimentele și ideile în compartimente aparte, fiecare cu titlul său. Tudor Cerescu e cel care începe prin descrierea propriei vieți în fața amicului Adi Corn, revăzut după o lungă perioadă de timp. Însăși viața sa e o contradicție dintre cel care a fost, un actor de succes, și cel care este, un șomer rămas singur și doar cu amintiri, învinuit și de ccea ce nu a făcut. În timpul acestei reîntâlniri, în amintiri apare și Florin Montana, prietenul frapat de pictură și decedat în timpul unui incendiu în propriul atelier. Descrisă este și Suzana, o fostă colegă care s-a dorit oprită de către Tudor pentru a nu pleca la Paris, într-un teatru. Dar nu a fost. După această revedere, Tudor pleacă la vila lui Adi pentru a se odihni, acesta fiind cel care din nimeni a devenit un cineva.

În compartimentul „Leoaica. (Roma Antică)” cea care povestește este Agrippina, împărăteasa Romei. Frapată de dorința de a-și omorî propriul soț, face aceasta. Nu trebuie ignorată cauza acțiunii date. Numai citind fiecare pagină, se va înțelege legătura dintre personaje și timpurile diferite în care acestea au trăit.

În „Imigranta. (Paris)” acțiunea e redată de către Suzana, ea constând în improvizarea unei prostituate pe o stradă din oraș și care este rezultatul de succes al acesteia, ca și cauza ei.

Continuă să povestească Tudor, care, neavând curaj să dea piept cu personajul din romanul pe care-l scrie, își caută refugiul în pictură, pictându-l pe Nero, împăratul Romei. Însă îl vede pe acesta ca ieșind din tablou și vorbind cu el. Se crede ca ieșit din minți dar Nero îi zice că e negrul din el, ceea ce e normal odată ce e om. Urmează să-l suporte în preajma sa zilnic și să discute, Tudor fiind cel care l-a condamnat la viață.

Continuă Suzana prin descrierea insuccesului său în cadrul unui teatru și cum caută ocupație în același domeniu, în ciuda piedicilor și căderilor pe care le suferă.

În continuare se redă înfluența pe care o are Agrippina asupra fiului Nero. El vrea să conducă singur, dar ea îl vede ca fiind trădat și detronat în lipsa ei. Fiul se simte presat, ceea ce îl face să organizeze moartea propriei mame, fapt descris în amănunt de către autor.

În cariera Suzanei apare ocazia jucării unui rol, însă concurând cu o altă actriță. Redate îi sunt gândurile asupra vieții reale și a rolului jucat de actor. Improvizând mereu, acesta poate pierde drumul spre sine și confunda realitatea cu rolurile de pe scenă. Cititorul este pus la curent și cu copilăria Suzanei, prin ce pierderi și dureri a trecut pentru a vedea și simți negativul din om și a prețui resturile de bunătate care au mai rămas. Și despărțirea de sora Margareta a avut consecințele ei.

Urmează gândurile lui Tudor asupra vieții lui Nero, plină și ea de contradicții din toate punctele de vedere, astfel Tudor întrebându-se dacă vorbește cu fantoma coborâtă din tablou sau cu el însuși… Descrisă de către autor este și plăcerea lui Nero de a juca roluri pe scenă, nici tronul nefiind la stadiul rolului.

De neignorat este modul în care se reîntâlnește Suzana cu Adi și Margareta și care este dezastrul prin care a trecut cea din urmă – de la un copil înfiat până la o persoană evadată din țară împreună cu iubitul Dorian Filip, un tânăr savant. Redate sunt experimentele neautorizate, coordonate de șeful doar aparent carismatic al spitalului, numit Bestie de către Margareta. El este cel care îl ucide pe Dorian, căutată fiind și ea. Interesantă este cauza acestei fapte și cum aparențele ascund fața reală a lucrurilor.

Important este modul în care un cerșetor, jucător de roluri în fața oamenilor străzii, devine împăratul Romei. Astfel, rolul marelui suveran îi este lăsat unui iubitor de scenă, acesta fiind și ucigașul adevăratului împărat iar actorul devenind un iubitor de putere. El nu se vede vinovat pentru tot răul pe care-l face, ci dă vina pe adevăratul Nero care s-a cuibărit în el și îl coordonează. Explicația dată este și ea o aparență.

Reîntâlnirea dintre Suzana și Margareta sfârșește cu o despărțire cauzată de revederea Bestiei, care se dovedește a fi Adi… Suzana e văzută de soră ca membru al respectivei echipe mafiote, astfel aducând-o în fața acestui om. În amintirile Suzanei apare Florin și felul în care el pictează tabloul, calificat ca icoană .

Romanul continuă prin ceea ce povestește Margareta : copilăria lui Florin, relația dintre ei și incendiul din atelier în ziua când el a dorit să-i arate tabloul cu înger. Dar nimeni și nimic nu a putut fi salvat, doar tabloul a dispărut în mâinile unui necunoscut. Stranie este buna dispoziție a lui Adi, aflat în plină distracție, în timp ce alții suferă odată cu pierderea lui Florin. Drept urmare, Suzana înțelege că  el e cel calificat de către soră ca Bestie.

Continuă să povestească Tudor prin presupunerile pe care le are Suzana referitor la Adi și la „sanatoriul” de lângă vila sa. În cea din urmă încep ambii să caute. Tudor face aceasta pentru a nu fi văzut complice la crimele săvârșite de prieten. Căutată este icoana care ascunde în ea ibrickul cu toate informațiile. Semnătura lui Adi pe tabloul căutat îi face pe cei doi să se întrebe dacă nu el a fost organizatorul respectivului incendiu.

Urmează fuga lui Nero, însuși întrebându-se dacă fuge de adversari, de adevăratul Nero sau de sine. Își reîntâlnește fosta iubită, care deja îl vede un nimeni odată ce s-a lăsat captat de mlaștina puterii. Se redă și discuția dintre ei și cum actorul-împărat moare la însuși ordinul său.

Prin acțiunile și cuvintele Suzanei, Tudor se convinge că tabloul a fost pictat de Florin iar din informațiile ascunse în stick se află că Dorian a fost cel care a descoperit microorganisme ce omoară sufletul și stopează evoluția civilizației. El însuși căuta deja un antidot.

În urma evenimentelor petrecute împreună, Tudor și Suzana nu-și mai ascund sentimentele reciproce, ea aflând și despre discuțiile lui cu Nero din romanul pe care-l scrie, din tabloul pictat de el și cu cel care a fost, autorul A. Silvestru oferind cititorului percepția vieții și a conținutului ei. Adi e cel care îi salvează de propria sa gardă. Urmează explicațiile sale a tot ceea ce a făcut și de ce. Se demostrează astfel ce poate cauza invidia și cum treptat pentru Adi devine ură împotriva propriei neputințe. Dureros este modul în care tabloul furat, în loc să salveze o viață, o distruge. Faptul dat iarăși este o aparență. Adi redă ceea ce a urmat după prezentarea respectivului tablou în fața tatălui său, cel care, de fapt, a cauzat acțiunile sale… Salvată este Margareta de către Suzana din mâinile celui care vrea să omoare sufletul. Acțiunile acestuia sunt însă oprite de către cei doi îndrăgostiți, care îi arată că și el are suflet odată ce în mulțimea de oameni pe care vrea să-i distrugă trăiește propriul copil… Deja Adi devine un salvator al acestora, și nu numai, de propria mafie, cauza respectivei acțiuni fiind simțirea propriului suflet odată ce a aflat că este tată.

 Ceea ce urmează e continuarea vieții prin perceperea sentimentului din sine și dăruirea acestuia celui iubit. Cuvintele lui Tudor și Suzanei și ceea ce fac demonstrează cele spuse.

Romanul „Actorul anonim” face parte din proiectul-concurs de lectură BĂTĂLIA CĂRȚILOR, categoria adolescenți. Detalii despre disponibilitatea cărții la filialele Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” găsiți aici: https://opac.hasdeu.md/cgi-bin/koha/opac-detail.pl?biblionumber=349929&viewallitems=1

Vă invităm la lectură!

Să iubim pădurea și să-i fim prieteni! Ziua internațională a pădurii

Pădurea este formată dintr-o mulțime de copaci, crescuți în stare sălbatică, pe o suprafață mare de teren. Ea este locul unde cresc multe plante, care ne încântă prin formă și culoare, și este mediul de viață al unui număr mare de animale, bacterii, ciuperci, insecte, păsări, mamifere. Pădurile reprezintă bogăția verde a planetei, ele contribuind la împrospătarea aerului, la oprirea vântului și la adăpostirea animalelor. Ocrotind pădurea, ne ocrotim pe noi înșine, deoarece aerul curat din păduri  și din apropierea acestora  este  prielnic sănătății și vieții noastre, datorită faptului că  este bogat  în oxigen. De asemenea , pădurea  i-a oferit  dintotdeauna  omului  ocupații  cu ajutorul  cărora i-a asigurat și i-a ușurat  existența . Astfel , din pădure el a luat lemne necesare  încălzitului locuințelor sau preparării hranei. Construirii caselor, uneltelor, confecționării mobile și prelucrării hârtiei. Vânând, i-a asigura hrana, iar fructele și plantele din pădure i-au întreținut sănătatea , I-au ajutat să-i crească  animalele . Pădurea ne înconjoară, așadar, cu frumuseți și bogății pe care trebuie să le prețuim.

Curiozități:

  1. Pădurea trebuie păzită ,,ca pe ochii din cap”. Fără păduri, totul ar fi pustiu. Tăierea necontrolată a arborilor pune în pericol viața planetei. Prin scăderea cantității de oxigen, viața oamenilor, animalelor și plantelor este primejduită .
  2. Pădurile reprezintă  plămânul verde al planetei.
  3. Copacii consumă dioxidul de carbon (gaz neprielnic  vieții) și eliberează oxigenul (gaz necesar vieții).
  4. Rădăcinile pomilor  întăresc solul , împiedicând alunecări-le de teren.
  5. Un om poate trăi fără hrană 40 de zile, fără apă 2 zile, fără oxigen doar 6-7 minute.
  6. În pădure, frunzele și crengile uscate formează un sol bogat, foarte hrănitor pentru plantele vii .
  7. Pădurarii și cei care trăiesc în preajma pădurilor, trebuie sa planteze anual puieți, care să în locuiască  arborii tăiați.
  8. Un iubitor al pădurii nu va strica nici odată ceea ce ea a creat. El va ști să o prețuiască.
  9. Omul trebuie să se uite la lemn ca la aur, să-l doară inima când taie un pom, căci fiecare pom e un om.
  10. Putem afla vârsta unui copac, măsurându-i de jur împrejur grosimea în centimetri și împărțind la 2,5 cm pe an. Vârsta unui arbore tăiat o putem afla observând și numărând inelele vizibile pe suprafața tăiată a trunchiului.
  11. Cea mai mare pădure din lume se află în Rusia, ea reprezentând un sfert din totalul pădurilor de pe glob.
  12. Cel mai bătrân copac din lume se găsește în Mexico(America Latină). Acesta este un cedru, cu grosimea trunchiului, măsurat de jur împrejur, de 16 m și vechimea de aproximativ 5000 de ani.