Cartea ceaiului de Okakura Kakuzō

Kakuzō Okakura (1862 – 1913) a fost un scriitor, cărturar și savant japonez, absolvent al Facultății de Limbi Străine a Universității din Tokyo și  pasionat de cultura japoneză, porneşte la câţiva ani după terminarea studiilor într-o serie de călatorii pentru descoperirea artei tradiționale autentice japoneze. In 1889 devine directorul Școlii Naționale de Arte din Tokyo. Din 1904 profesează in SUA ca expert de artă japoneză până în 1913 când se va întoarce în ţara natală. Cartea ceaiului de Okakura Kakuzō este un eseu lung care leagă rolul chadō de aspectele estetice și culturale ale vieții japoneze.

Filosofia ceaiului nu e numai estetică, în înțelesul obișnuit al cuvântului, căci, vădește, în legătură cu morala și religia, întregul nostru punct de vedere față de om și de Fire.

„Fiecare nouă ceaşcă de ceai are propria individualitate, e rezultatul unei armonii irepetabile între apă şi foc, întruchipează o tradiţie unică, are o poveste de spus, care e numai şi numai a ei, şi e menită să conţină frumuseţea pura. Să visăm, aşadar, la evanescenţă şi să gustăm frumuseţea ascunsă în nimicnicia lucrurilor.” (Okakura Kakuzō)

„Cartea ceaiului” îți deschide poarta către o lume parca izolată până acum de tine, către o grădina japoneză în care povestea ceaiului se țese fir cu fir, din cele mai îndepărtate timpuri, în fața ochilor tai.  În această lume veche totul se întâmplă cu răbdare și ritual, căutarea perfecțiunii si creația sunt ridicate la nivel de arta. Kakuzo dezvăluie istoria ceaiului împletită cu istoria lumii orientale, cu arta, filosofia, estetica și auto-cunoașterea asiatice. Îi cunoaștem pe rând pe maeștrii ceremoniei ceaiului și demersurile lor pentru perfecționarea teismului. Ni se dezvăluie ceaiul original, iubit tocmai pentru simplitatea și rafinamentul său, pentru proprietățile sale fizice si spirituale.

Aflăm cum arta ceaiului a influențat firesc și arta ceramicii, caci aceasta din urmă s-a dezvoltat ca o necesitate pentru prima. Cum a dat naștere unui stil arhitectural și decorativ nou. Ikebana, vestita artă a aranjamentelor florale, își are rădăcinile în ceremonia ceaiului.

„Prima ceașcă de ceai îmi umezește buzele și gâtul, a doua îmi alină singurătatea, a treia mă răscolește pe dinăuntru, dar nu găsește în adâncurile sufletului meu decât câteva mii de ideograme fără rost și legătură. A patra face ca tot amarul vieții să îmi iasă prin pori, la a cincea sunt purificat. A șasea ceașcă îmi deschide calea către tărâmul nemuritorilor, iar a șaptea – o, dar nu pot bea mai mult! ” (Lotung, poet al dinastiei Tang)

„Viețile secrete ale îndrăgostiților” de Simon Van Booy

 Simon Van Booy s-a nascut în 1975 într-o suburbie londoneza, însă își petrece o buna parte din copilărie în Țara Galilor și mai apoi la Oxford.  Viețile secrete ale îndrăgostiților este un volum de debut alcătuit din optsprezece povestiri, apărut în anul 2007 la editura Turtle Point Press din New York.

„Abandonează-ți familia, copiii si prietenii; dă-ți demisia și renunță la alte angajamente, lasă să ți se ardă mâncarea în cuptor… și cufundă-te în lectura acestei cărți. Viața adevărată pare falsă când îl citești pe Simon Van Booy” – Martin Page

Viețile secrete ale îndrăgostiților de Simon Van Booy este una dintre cele mai profunde cărți despre dragoste. Citind cartea, vei realiza că dragostea nu se găsește doar între doi îndrăgostiți, ci și între persoane care nu se cunosc sau în anumite situații. Sentimentele care se nasc printre rânduri te vor afecta destul de mult. Și dacă ești o persoană sensibilă, îți garantez că nu vei reuși să termini de citit fără să simți un amestec de tristețe, bucurie și iubire pentru personajele acesteia.

Ne simțim vii doar atunci când suntem iubiți și iubim. Doar cei îndrăgostiți pot da la o parte armura prin care fiecare se apără de lume și doar ei pot trăi frumos o „viață secretă”. Dragostea, fragilitatea sentimentelor, pierderea celui drag și singurătatea sunt treptele pe care personajele cărții într-o lume în care „a iubi” e sinonim cu „a fi”.

Azi dimineață m-am trezit și aveam cincisprezece ani. Fiecare an e ca și cum ai pune o haină nouă peste cele vechi. Uneori bag mâna în buzunarele copilăriei mele și scot diverse lucruri.”

Nu știam cine era, dar simțeam focul ăla în inimă pentru cineva despre care știam că există. Acum când stă agățată de stele, încă o iubesc, deși vorbim într-o cu totul altă limbă.

Visele sunt aripile neterminate ale sufletelor noastre.

„Micuțele doamne” de Louisa M. Alcott

Micuțele doamne / Louisa May Alcott ; trad. de Diana-Maria Morgan . – 
Bucureşti : Corint Junior, 2013 . – 263 p.

Cititorii de toate vârstele vor fi fermecați de Micuțele doamne, o poveste care a trecut proba timpului, captivând generații întregi cu șarmul, inocența și înțelepciunea sa.

LOUISA MAY ALCOTT s‑a născut la 29 noiembrie 1832, la Germantown, Pennsylvania. Este o scriitoare feministă americană, cunoscută cu precădere datorită celebrului ei roman, Micuțele doamne. Publicat inițial în două volume în anii 1860, romanul, în parte autobiografic, este povestea anilor pe care i-a petrecut alături de surorile sale în orășelul Concord din Massachusetts. Publicată la 30 septembrie 1868, cartea a avut un succes imediat, vânzându‑se în mai mult de 2 000 de exemplare. Urmarea a fost un al doilea volum (1869), care s‑a vândut într‑un tiraj de 13 000 de exemplare.

Generatii intregi de cititori, tineri si mai putin tineri, indiferent de gen, s-au indragostit de romanul emblematic al Louisei May Alcott Micutele doamne si de surorile March: de baietoasa si talentata viitoare scriitoare Jo, de fragila si delicata Beth, de frumoasa Meg, de romantica si asfatata Amy, care incearca impreuna sa supravietuiasca perioadei dificile din timpul Razboiului Civil. Nu este niciun secret ca Micutele doamne este inspirat din viata lui Alcott si ca si-a folosit propria personalitate pentru a crea un personaj feminin fara precedent. Jo March a fost prima eroina din literatura americana care se comporta asa cum ii dicteaza propria vointa si care nu mai reprezinta stereotipul idealizat omniprezent in literatura pentru copii.

Acțiunea se derulează în Statele Unite ale Americii, în timpul Războiului de Secesiuene. În absența tatălui lor, Robert, un pastor protestant unionist implicat în conflict, cele patru tinere surori provenite din clasa de mijloc a societății se confruntă cu dificultăți în viața zilnică în timp de război. Margaret (sau pe scurt Meg), Josephine (pe scurt Jo), Elisabeth (pe scurt Beth) și Amy locuiesc în Concord în statul Massachusetts alături de mama lor și de ajutorul din casă, Hannah. Cândva bogată, familia March a ajuns aproape de ruină după ce Robert March a falimentat în urma încercării de ajutorare a unui prieten în afacerile sale. Totuși, familia continuă să îi ajute pe cei mai săraci decât ei. Aflăm cum micuțele doamne încearcă să-și depășească temerile, orgoliile și condiția pentru a o ajuta pe mama lor să treacă prin aceste momente. Toată lumea muncește, dar se și amuză. Cele patru surori sunt unite și se iubesc exact ca o familie adevărată. Prin urmare, ele încearcă să facă tot cu putință pentru a uita de sărăcie și de rele. Dar și să se poarte ca niște adevărate patrioate și domnișoare așa cum le-a îndemnat tatăl lor la plecare.

„Cred cu tărie că familia este cel mai frumos lucru de pe lume!”

Cu toate că sunt atât de diferite, fetele se completează perfect. În timp ce una dintre ele descoperă dragostea, alta găsește prietenia în persoana unui băiat din vecini. Și dacă o alta își cultivă pasiunea pentru muzică, cealaltă află că în viitorul destul de apropiat se poate să devină bogată.

„Nu plânge, suflet drag! Mereu există o lumină în spatele norilor!”

Așasar, fie că surorile March pun în scenă vreo piesă de teatru, organizează vreo serată sau muncesc până la oboseală, ele continuă să fie măcinate de o întrebare. Tatăl lor se va întoarce acasă în siguranță din acest război teribil?

Cele patru surori unite ne arată care sunt greutățile, dar și bucuriile vieții cotidiene. Cartea „Micuțele doamne” de Louisa M. Alcott este o lectură plăcută, plină de învățături, pe care oricine ar trebui să o citească.

„Ca mulți cititori de-a lungul atâtor generații, revin din când în când la această carte, atrasă de un cumva inexplicabil dor de o viață pe care nu am avut-o niciodată, o nostalgie față de o epocă pe care nu am trăit-o și o dorință de a învăța și de a crește odată cu personajele. Deși n-am putut alege niciodată o «carte preferată», am știut mereu că, dacă ar trebui să rămân pe o insulă pustie și să am voie să iau cu mine o singură carte, aceasta ar fi: Micuțele doamne, de Louisa May Alcott. De fiecare dată când o citesc, descopăr ceva nou și minunat, în același timp revenind la ceva familiar și iubit.”- Ilana Masad, NPR

„Copiii de făină”, scrisă de Anne Fine

Copiii de făină / Anna Fine ; trad. Stela Gheție . – 
Bucureşti : Arthur, 2020 . – 213 p.

Prin diverse moduri și intermedii omul poate înțelege unele lucruri, cel mai dificil fiind propriul sine. Scriitoarea Anne Fine în această carte combină umorul cu seriozitatea pentru a reda felul în care eroul acestei povestiri, prin gândurile și sentimentele cauzate de un simplu obiect, ajunge la concluzia pe care e de dorit să o posede cât mai mulți, îndeosebi cei care nu se înțeleg reciproc sau eul personal în privința dăruirii vieții unui copil. Drumul parcurgerii acestei înțelegeri personale, și nu numai, începe cu o lecție în clasa a X-a C, împreună cu profesorul Cartright, dirigintele acestei clase, și elevii care abia descifrează literele. Elevul Martin Simon, aflat din greșeală aici, este trimis în altă clasă – cea a elevilor care pot învăța și nu se plictisesc la ore ca „țânțarii operați pe creier”. În clipa în care pleacă intră un alt elev, Simon Martin, care în sfârșit a găsit această clasă, fiind și el un elev ca cei aflați aici. Toți împreună trebuie să găsească un model de ocupație în timpul orelor și interesant este felul în care s-a găsit (doar citind se va vedea cum) și ce anume. Într-un final toți se trezesc cu obligația de a avea grijă de copiii lor de făină timp de 3 săptămâni și să scrie zilnic în jurnalul acestora ceea ce și cum se întâmplă în așa-zisa relație dintre ei și copiii respectivi. Elevul Simon Martin, eroul principal, este obligat de mama sa să-și ia fetița de făină până și la antrenamentul de fotbal, acolo unde colegul Wayne își pune păpușa între cele două țevi ale veceului pentru a nu fi văzută, iar Simon – într-un tufiș cu frunziș rar ca să fie văzută ca „un prosop mototolit”. Singur de trezește total invadat de griji privind starea păpușii și astfel nu se poate concentra asupra mingii, mereu bătând pe lângă ea sau văzând-o pe aceasta între picioare. Nu este ocolit nici de gândul referitor la tatăl său (un om neștiut de altfel) și brusc lovi astfel mingea încât ea zbură peste acoperișul vestiarelor, iar antrenorul nu știe deja cum să-l oprească.

Anne Fine descrie comportamentul normal al lui Simon ca fiind anormal prin ceea ce face și gândește. El aduce în stare de șoc și pe profesoara de engleză, domnișoara Arnott, care-l vede că scrie mult și cu entuziasm în jurnalul copilului său de făină, dar își face griji la faptul ce scrie și cum.

Redat este și felul în care colegul Robin Foster aruncă copilul său de făină în canal și de ce, și cum Simon încearcă să-i convingă pe alți colegi prezenți să nu facă același lucru, cu toate că ei s-au săturat deja de acești copii și să dea bani de buzunar lui Sajid pentru a-i ține în cărucioare câteva ore pe zi – afacerea sa. Simon vrea ca ei să mai rabde câteva zile până la explozia kilogramelor de făină în toată clasa. Acum făina este doar spulberată peste apă și nu este „un dezastru ca lumea, care să rămână în amintire”. Unii colegi nu înțeleg rostul acestor copii iar alții zic că scopul este ca ei să învețe câtuși de puțin despre ei înșiși și cum s-ar simți dacă ar fi părinți. Robin zice că așa a înțeles că nu vrea să fie părinte niciodată, doar cu condiția ca cineva să aibă grijă de copil cel puțin o jumătate din zi, iar Wayne zice că dacă oamenii ar ști câtă bătaie de cap sunt copiii, nimeni nu i-ar mai face. Aici Robin adaugă că dacă cineva s-ar trezi cu unul în brațe, „orice om sănătos la cap și-ar lua tălpășița”. La auzul ultimelor cuvinte, Simon pleacă de lângă colegi, cu toate că ei îl privesc cu compătimire, știind că tatăl său a stat lângă el doar 6 săptămâni.

Se redau gândurile lui Simon despre bebeluși și cine sunt copiii pentru cei care-i iubesc, fetița de făină nederanjându-l dacă ar fi adevărată. Profesorul Cartright citește în glas la ore ceea ce scrie fiecare despre copilul său de făină, toți criticând și văzând doar laturile negative ale faptului de a avea copil. Se discută rezultatul unei singure greșeli: „un singur moment de neatenție și pe urmă – iad pe roți”, „toată viața ți se duce de râpă dintr-o greșeală”, „o clipă de neatenție și viața ta nu mai este a ta” etc., profesorul văzând elevii ca fiind mari pentru a face un copil, dar nu destul de mari pentru a fi tată. Diferită e părerea referitoare la Simon, straniu fiind însă gândul acestuia privind cântecul cântat de tatăl său în clipa când i-a părăsit și acțiunile sale în scopul aflării acestuia. Simon încearcă să afle de la diverse personaje versurile acelui cântec, dar nu-i reușesc toate și dă vina pe fetița sa (un săculeț moale de făină de altfel), zicând că dacă nu ar fi fost ea, nu l-ar fi interesat mai multe lucruri despre tatăl său și ce se întâmplase mulți ani în urmă. Se gândește și la răbdarea mamei sale cu el și își zice că dacă ar fi și fetița astfel, ar arunca-o și el și poate din această cauză a plecat și tatăl său, conștientizând că „nu era croit pentru slujba asta”. Într-un mod amuzant versurile în sfârșit sunt aflate.

Profesorul Cartright nu mai rabdă și cu 4 zile înainte cere elevilor să-i dea copiii de făină, dar nimeni nu o face, toți fiind curioși cum rămâne cu Măreața Explozie. Profesorul nu înțelege despre ce este vorba iar băieții îi povestesc cum a fost, fapt ce îl face pe profesor să râdă nebunește. Rezultatul acestui râs e însăși explozia: citind, urmează de văzut cum aceasta a avut loc. Copiii de făină continuă să fie ceruți pentru a fi cântăriți și ulterior aruncați în sacul mare de gunoi. Colegii îl amenință pe Simon că explozia măreață va fi el, iar profesorul, văzând copila sa într-o „stare absolut hidoasă”, o aruncă mânios la gunoi, dar Simon o prinde. Se anunță numele celor care mai au de completat zile în jurnale, cei datori începând deja să scrie, așa cum începe să se citească ceea ce au scris sau încă mai scriu, toți urând aceste copile de făină. Însă frazele scrise de Simon îl fac pe profesor să plângă, calificându-l pe băiat ca un viitor tată bun, cu toate că nu face față igienei, însă va păzi ceea ce îi este drag. Colegii, vrând să se răzbune pentru minciuna sa, caută să fărâme copila de făină, dar Simon o apără în dependență de cum este atacat, urmând să demonstreze că nu cedează cu ușurință. De 3 ori este prins de către profesor, însă în poziții stranii, fiind pedepsit cu 3 zile la rând în detenție. O nouă pedeapsă i se dă și de către profesorul Feltham pentru o altă încălcare a regulamentului școlar, fiind pus și să expună într-un fel toți sacii de făină, scriind și o etichetă explicativă. Îi vin diverse idei, dar nu le vede interesante, până la urmă aranjând sacii în forma unor echipe de fotbal, care, jucând acest meci, se izbiră, făina zburând peste tot și punându-se pe toate aparatele generatorului hidroelectric. Este alungat și de aici și face o dâră de făină pe tot coridorul. Văzându-l, profesoara de engleză îi dă și ea o detenție, odată ce nu a fost la oră. Lui Simon ajunge să-i fie milă de toți profesorii, văzând câte îndură în timpul orelor de lucru printre așa elevi, așa precum câte îndură părinții cu diverși copii.

Profesorul Cartright îl trimite pe Robin să-l aducă pe Simon la oră din mijlocul culoarului, dar nu reușește, acesta vorbind mereu ce a înțeles, văzut și simțit prin fata de făină, ce înseamnă să fii părinte și că copilul nu e vinovat de faptul că acesta pleacă. Din această meditație verbală Simon își revine, cu greu înțelegând unde e și ce face. Începe să cânte cântecul atât de mult căutat și aruncă sacii sus, așa având loc explozia visată de alții și ninsoarea cu făină. Este ascultat de profesorul care a ieșit să-l caute și care îi face loc să treacă pe coridor, fără să-l deranjeze…

Umorul în această carte se simte din plin, dar unul în spatele căruia liber se poate vedea lacrima odată ce cuvintele vor fi citite și mesajul înțeles.

Cartea fac parte din Proiectul-concurs BĂTĂLIA CĂRȚILOR, categoria copii. Vă invităm la lectură!

Limba Română – fundamentul indentității naționale!

Precum pomul are un singur loc, așa și omul are o singură patrie și o singură limbă. Adevărata dragoste de patrie este de neconceput fără dragostea pentru limba ei. Limba română s-a născut odată cu poporul român, se dezvoltă odată cu acest popor și dacă va muri, va muri tot odată cu acest popor. Iar noi suntem acei ce trăim prin limba maternă și ne mândrim cu ea. Limba cu care pășesc alături încă din copilărie este limba română. În această limbă au vorbit strămoșii mei, această limbă au folosit-o poeții români în scrierea operelor sale pline de farmec și mister. Limba română e viitorul nostru, liniștea și mângâierea noastră. Ea este copilăria noastră, dulcele cântec de leagăn. Pentru noi, limba este o colină domoală și o vrajă de codru des , ea este balada sufletului nostru. Precum izvorul răsare și crește din pământ, astfel și sufletul nostru blând izvorăște din limba maternă. Suntem acei ce trăim prin limba maternă, și ne mândrim de ea. Pentru ca să păstrăm această limbă frumoasă și să ne mândrim cu ea, trebuie să păstrăm tot ce-i al nostru: obiceiurile vechi și noi, cântecele populare, cuvintele înțelepte ale bătrânilor, folclorul, pământul străbunilor, codrii milenari, crângurile cu păsări călătoare ce ne mângâie auzul cu trilul lor superb și acest picioruș de plai – colț de rai numit Moldova. Greșește foarte mult acela care a crescut între ai săi și nu recunoaște limba sa. Cel ce nu recunoaște limba , nu-și recunoaște nici glia sa și nici munca celor ce au plăsmuit această limbă. Această limbă este hrana sufletului nostru. Ea este un izvor nesecat, un glas ce luminează din adâncuri. După cerul înstelat cad stele și vor cădea veșnic stele ostenite, dar steaua limbii românești va arde pururi și ca moldoveni suntem îndatorați să cinstim această comoară a neamului și dacă o vom păstra, ea va lumina veșnic ca și steaua lui Eminescu – Luceafărul. Limba română este trăinicia noastră de milenii. Și cum să nu te încerce sfiala în fața acestui univers rotitor de sonorități în care s-a scris ”Luceafărul”, în care și-a plâns Goga neostoitul dor de casă, plecat de la ai lui, în care s-a zămislit ”cu șapte frunți” Arghezi ca să-l caute pe Dumnezeu și să-l apropie sufletului însetat de sacru… Vibrând în sonurile limbii noastre, simți că devii întru Ființă, pentru că așa a lăsat Noica vorbă românească sus la Păltiniș, aproape de cerul albastru întins protector peste creștet de munte treaz de vise, acolo unde trăiești în matca spiritului tău, respiri și simți bătaia inimii în românește… Pășește-ncet pe urme de istorie, să se audă numai glasul înecat în sânge al celor care te-au apărat în limba ta, cu toate câmpurile verzi și marea cea infinit albastră și cu toți brazii ”păltinași” de pe-o ”gură de rai” și ocrotește-i tu toate silabele sfinte, așa cum ai primit moștenire de la înaintașii poeți Văcărești care au pus temelie: ”creșterea limbei românești / Și-a patriei cinstire”… Și nu uita că viața ta e scrisă toată în slovele acestei limbi, cu fiecare gând și fiecare stea, păstreaz-o în inima ta curată ca argintul, pentru că ea ți-a fost cântare de botez, orație de nuntă și bocet la înmormântare…

Limba română la sine acasă e o împărăţie bogată, căreia multe popoare i-au plătit banii în aur. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat în mai bine de 1000 de ani, înseamnă a o face din împărăteasă cerşetoare…” (Mihai Eminescu)